Cine m-a ajutat sa-mi repatriez postuma fiica
Cand era mica o luam peste tot cu mine. Era micuta, fascinanta, frumoasa-frumoasa si toata lumea ii acorda atentie. Parul blond carlionat si lung ii incadra fata de papusa, iar ochii albastri priveau cu dragoste si curiozitate in jur. Erau, vorba lui Camil Petrescu, „ca doua intrebari de clestar”.
Multa vreme eram un cuplu elegant frumos. Lumea se obisnuise sa ne vada impreuna si atunci am facut greseala sa cred ca nu ne vom desparti niciodata. Uitasem ca la adolescenta, fetele au nevoie si de alta dragoste in afara celei materne, apoi menirea femeii este sa isi faca o familie si sa devina mama la randul ei.
Fiica mea mi-a comunicat ca va face liceul in strainatate fiindca doreste sa studieze la una dintre cele mai cunoscute univesitati ale lumii. M-a pus in fata faptului implinit, fara introduceri si pregatiri psihologice, fiindca o crescusem sa isi manifeste independenta.
Mi-am luat capul in palme si am inceput sa plang:
-Nu te purta ca un copil, mama, m-a certat atunci! Stii bine ca oriunde as merge eu voi fi in sufletul tau, iar tu in inima mea. Trebuie sa-mi fac un rost, vreau sa am un salariu mare, mare de tooot, astronomic, ca tu sa nu mai muncesti niciodata din greu.
Am stat si am cumpanit bine lucrurile si mi-am dat seama ce rau ii faceam procedand asa. Cand am fost grav bolnava si nu stiam exact ce se va intampla cu mine, tin minte cum i-am spus ca unui adult:
-Draga mea, oamenii se despart uneori fara sa isi doreasca acest lucru. Am vrut sa iti spun ca mai si mor. Vreau sa-mi promiti ca, daca mi se intampla acest lucru, vei fi suficient de puternica sa nu plangi mult si sa ai grija de tine!
Imi amintesc cum nu i-a dat o lacrima, m-a privit taios in ochi si mi-a spus:
-Iti promit ca nu vei muri, mama! Tu vei trai mereu in sufletul meu si eu in al tau, dar te vei face bine!
A anticipat corect. Acum trebuia sa ma port matur, cand viata ne despartea nemilos. Am dus-o la aeroport si m-am programat sa plang cand ea nu poate vedea acest lucru, sa nu-i fac inima rea.
Acum, cand imi vin in minte toate acestea, cand o revad micuta strangandu-ma de mana si zburdand vesela pe langa mine, ea nu mai traieste decat in sufletul meu si amintirea ma doareee rau de tot! Fiica mea a murit de dimineata la Londra, din cauza unei afectiuni mai vechi nedescoperite si netratate la inima. Ma simt vinovata, ma simt la pamant, dar trebuie sa o aduc in tara sa ii plantez liliac pe mormant fiindca erau florile ei favorite.
Imi sterg lacrimile si caut hotarata repatriere decedati. Imi doresc sa a aduc ca pe o printesa si sa-mi fac datoria fata de aceasta fiinta stralucitoare care a trait atat de putin.
Masina trebuie sa fie perfecta, curata, soferul politicos si profesionist, sicriele cele mai bune.
Eu nu mai pot sa fac nimic fiindca m-am prabusit subit, asa ca ei se vor ocupa si de dosarul de repatriere si de toaletare, de tot!
Te astept acasa, fiica mea frumoasa, si iti promit sa nu ma port ca un copil in fata nenorocirii!